Importanța exemplului

In copilărie și în tinerețea timpurie, exemplul practic are un efect extrem de puternic și mult mai eficient decât doar predarea verbală. Fapt care este adesea subestimat. Ceea ce un copil vede că fac cei din jurul lui și în special referințele sale educaționale (părinți, frați, rude…) contează mult mai mult decât ceea ce îi spun și îi explică. Cu siguranță vei avea o confirmare în acest sens dacă faci exercițiul de a-ți relaționa comportamentele de astăzi cu cele pe care le-ai observat la oamenii care ți-au fost cei mai apropiați în copilărie și cu ceea ce te-au învățat în cuvinte, dar care poate nu au coincis deloc cu comportamentul lor practic…

Exemplul repetat, observat cu ochii noștri, este fixat în subconștient într-un mod inconștient. Pentru simplul fapt că vede că se întâmplă, copilul introiectează comportamentul observat ca un automatism așa că presupune că este firesc că „se face așa”. Învățăm în primul rând prin imitație. Este un proces de învățare mai degrabă intuitiv decât din cap.

Ceea ce doar explicăm, însă, se limitează la a fi învăţare intelectuală, lipsită de introiecţie. Cu siguranță important, dar ar putea rămâne limitat la o cunoaștere intelectuală înainte de o adevărată introiecție „corporală”, la o înțelegere cu capul, fără însă a simți cu inima, sau, cum se spune adesea, cu burta.

Este clar că la un copil, pentru formarea caracterului și a personalității, învățarea introiectivă (cu burta) este importantă. Invățarea intelectuală va veni mai târziu și, nici pentru un adult, nu poate avea aceeași valoare, aceeași greutate.

Ceea ce faci în fața copiilor tăi, chiar și atunci când crezi că nu se uită, contează mult mai mult decât ceea ce le explici. A spune mai târziu „dar nu așa se face asta”, „dar e mai bine dacă în schimb…” pur și simplu nu funcționează.

Voi face cu tine un exercițiu de a ne întoarce în copilărie printr-un exemplu.

“Din lene, tatăl lui Mihai avea tendința de a evita lucrurile neplăcute, să lase deoparte micile supărări zilnice în loc să le rezolve imediat cu puțin efort. Inevitabil, în timp, în loc să dispară, reapăreau mai mari decât înainte. Evident că sistemul de învățământ (școala în primul rând) l-a învățat contrariul: nu face mâine ce poți face azi. Mihai era un copil introvertit și inteligent. Asculta, respecta, înțelegea, și urmărea ceea ce a învățat, chiar și doar prin cuvinte. Așadar, a crescut știind foarte bine că lucrul potrivit este să se ocupe de micile probleme imediat înainte ca acestea să se agraveze. Și tinde să o facă. Cu toate acestea, acest lucru îi cere întotdeauna să facă un efort inițial pentru a depăși inerția de a se întoarce și de a pretinde că nu s-a întâmplat nimic. Pentru că ceea ce a învățat este un comportament firesc, „înnăscut”, este să lase pe mâine ceea ce se poate rezolva astăzi. Chiar dacă rațional știe că nu este bine, instinctiv este firesc pentru el: a învățat-o, în sensul de introiectat la nivel de comportament automat, pentru că a văzut asta continuu de una dintre figurile lui de referință. “Mulțumesc tată (te iubesc oricum…)”.

Dacă astăzi reușește să facă multe tipuri diferite de lucrări manuale pe cont propriu și nu se descurajează deloc să încerce (aplică și tu principiul: imi dau voie să încerc, greșesc, învăț, înțeleg, încerc din nou), asta se întâmplă pentru că el l-a văzut, pentru toți primii douăzeci de ani, pe tatăl lui reușind să facă singur o mie de meserii diferite, de la mecanic la instalator la tâmplar. Dar nu a cheltuit niciodată un cuvânt spunându-i că era în regulă să facă asta. De fapt, de cele mai multe ori l-a împins să se ducă acasă să studieze, decât să petreacă după-amiaza cu el în garaj. Voia ca Mihai să obtină o diplomă de facultate, nu să rămână un muncitor pe viață ca el. Deci, a studiat, mult. Astăzi Mihai are o diplomă atârnată pe peretele biroului și o carieră excelentă (da, este director, wow)… dar dacă i se sparge rezervorul de toaletă in miez de noapte, iși va lua geanta cu scule și o va repara singur. Iși poate schimb singur uleiul la mașina. Nu pentru că îi lipsesc banii să plătească instalatorul sau mecanicul. Le poate face pentru că e normal pentru el, e drept să fie așa. Așa se face: a făcut-o și tatăl lui. Așadar, știe și el să o facă, poate să o facă și el…

Dacă astăzi îi place să citească este pentru că o mătușă foarte apropiată lui era o cititoare asiduă și avea casa plină de cărți. Și știa, sau așa ii spunea, că le citise pe toate. Și nu avea nicio îndoială, din moment ce o vedea foarte des absorbită în a citi textele ei îndrăgite despre istoria romană. În viață a fost croitoreasă. Dar știa mai multe despre istoria romană decât profesorii lui de la școală. Atunci pentru el, în copilărie, lectura a devenit ceva ce puteai să faci, era normal. Ceva ce se face. Apoi la școală, când a devenit mai mare, a descoperit că poate scrie foarte bine. Dar nimeni din familie nu a scris vreodată o carte, nici măcar mătușa lui (ea doar le-a citit). Și, iată, nici el nu am reușit să o fac încă. Capul îi spune că este foarte capabil de asta. Dar corpul lui (inima, burta) nu pare să fie incă de acord.

Iată: sunt convinsă că dacă ar fi avut acasă exemplul a cuiva care a scris cărți, nu ar fi avut niciodată niciun blocaj, nicio ezitare și, având interiorizat că a scrie o carte este un lucru normal, probabil că ar fi avut deja câteva volume pe numele meu, dacă nu publicate, măcar în sertar.

Toate aceste exemple sunt pentru a exemplifica cât de important este exemplul, a fi și a face în educația copiilor, în comparație cu a spune și a povesti.

Nu are rost să-i spui unui copil să se uite foarte puțin la televizor sau să-i limitezi utilizarea la câteva zeci de minute pe zi, dacă apoi își vede părinții bucurându-se de el în fiecare zi (poate două ore sau mai mult). Nu are rost să-i spui să nu vorbească de rău prietenii săi dacă apoi își vede părinții vorbindu-se de rău între ei. Nu are rost să-i spui să citească o carte dacă nu vede adulții de acasă făcând asta.

Nu numai atât: exemplul, acțiunile practice pe care copilul le vede, trebuie să fie autentice, adică realizate de adulți în mod natural și în interesul lor real. Ele nu trebuie efectuate cu forța, pentru a satisface dorința copilului sau pentru a încuraja comportamentul, fără ca adultul să fie un participant intim, autentic la acțiune. Copilul va observa cu siguranță. Și ar înțelege că se uită la o înscenare: nu l-ar lua în serios. Mesajul ar fi opusul celui dorit: ei imi arata ca ar trebui facut asa… dar nu e adevarat, se preface… deci in realitate nu asa se face.

De fapt, să nu uităm că copiii au un instinct foarte dezvoltat, un pic asemănător animalelor care simt dinainte sosirea unei schimbări de vreme sau a unui cutremur, iar noi oamenii nu putem explica cum este posibil acest lucru. Ele percep cele mai mici variații fiziologice asociate cu starea de spirit a adulților din jurul lor, cu o sensibilitate pe care adulții au pierdut-o. Copiii și animalele au darul (și limita) de a trăi încă în lumea instinctului care este în mare parte închisă nouă, adulților. Adulții cred adesea că înșală copiii, dar copiii realizează foarte bine că adulții nu sunt sinceri. Fă un efort și revino la vremea când erai copil. Faceți un efort să vă amintiți. Cu siguranță vei avea amintiri care să demonstreze asta.

Nu este suficient să știi. Nu este suficient să spui. Este necesar să faci. Mai ales în fața copiilor.

#educatie #exemplu #parinti #invatarecontinua #bunastare