Redescoperirea pasiunii care a adus culoare vieţii mele

Reykjavik, 18 Februarie 2020

Redescoperirea pasiunii care a adus culoare vieţii mele

M-am născut și am crescut într-un orășel din Transilvania, România. De mică mi-am exprimat o predilecție puternică pentru artele grafice și plastice, cărora le-am dat cumva curs în timpul adolescenței, luând într-un mod mai puţin ordonat lecţii de desen, pictură și sculptură la Școala de Artă din Zalău dar acel esențial atelier de forme, culori, mirosuri, gusturi și sunete a fost universul meu.

Lumea mea era: panorama cenușie și învechită a orașului, precum și peisajul rural, irizat și bucolic. Orașul brutalizat, întristat de urbanizarea perioadei sovietice: cu conductele galbene de gaz pe trotuare; clădirile cu acoperişuri diforme, perdelele jalnice de dantelă de la ferestrele fără obloane şi balcoanele închise de verande zvelte şi fragile din plexigas care pretindeau că ameliorează trista claustrofobie cotidiană lăsând loc pentru câţiva metri pătraţi în plus în interior; straturile de flori generoase și gunoiul scos din containere pentru că acolo își făceau țiganii cumpărăturile zilnice; complexele industriale învechite și oțelăria parțial dezafectată chiar peste drum în fața casei, la intrarea căreia de atâtea ori, în copilărie, căutam cu disperare un tată care nu voia să fie găsit…

Și peisajul rural: casa bunicilor mei, chiar în afara orașului, unde am petrecut anii copilariei si apoi lunile de vară. Acolo unde gheara modernității nu zgâriase încă atât de brutal lucrurile și oamenii. Ani mai târziu, am înțeles că înaintând cu autobuzul pe acele străzi din ce în ce mai pustii, mai goale, a fost ca și cum m-aș strecura într-un tablou de Chagall: bunica îmbrăcată în haine de lână în toate anotimpurile, pe care, da, în unele nopți de vară mi se părea că o văd stând nemișcată pe cer, deasupra căsuței și în fața grădinii, veghindu-ne somnul și vorbind cu Dumnezeu și cu stelele; rațele, noroiul, vacile, porcii, mierea, uneltele și oamenii simpli; peștele prins cu mâinile goale în pârâu și broaștele ascunse în buzunarele vărului meu pentru a-l enerva; și tot acel caleidoscop de sunete și zgomote neîncetate, continue, dar niciodată deranjante, care în natură nu te lasă niciodată să te simți singur, chiar și atunci când crezi că ești.

Nu am avut o copilărie sau o tinerețe ușoare. Părinții mei erau urmași ai țăranilor care s-au mutat în oraș pentru a lucra în ceea ce era la acea vreme una dintre cele mai mari fabrici de oțel din zonă. Eram cel mai mare copil și amintirile mele despre o familie fericită se limitează la imagini șterse pe care le am sau poate doar îmi imaginez că le am, de când nu aveam încă cinci ani. Apoi amintirile, care în acest moment sunt aşa cum sunt, se schimbă într-un subiect care s-ar potrivi într-un roman de Agota Kristoff. Alte culori, alte sunete. Sunetul șuierat surd al curelei care spintecă aerul și lovește puternic spatele cuiva. Spatele cuiva, în incinta celor patru pereți ai noștri. Nu contează cine: fiecare suferea, în felul lui, inclusiv torţionarii, căci altfel n-ar fi făcut asta. Petrecerile, desfătarea adulților și a copiilor încântați printre ei și apoi, dintr-o dată, vermilionul sângelui stropește peretele bucătăriei, țipete sub influenţa alcoolului și dintele mătușii se rostogolește pe podea. Părinții mei au divorțat, iar perioada postbelică în familie nu a fost cu mult mai bună decât războiul. Una peste alta, un scenariu clasic și răspândit, dar nu mai puțin dureros: după palpitații, după entuziasmul nebun și trivial al violenței în familie alimentat de nemulțumiri, dificultăți de comunicare, neglijență și mult alcool, vine sărăcia rece, introvertită, frig, ale unei femei singure cu două fetițe de crescut.

Era sovietică s-a terminat, 1989 trecuse de câțiva ani, dar încă ne confruntăm cu acea viaţă cotidiană învechită și puțin deprimantă pe care o găsim în cărțile lui Milan Kundera sau Hrabal. Nu erau bani. Nu era încălzire. Apa pentru spălat era încălzită pe aragaz și în majoritatea serilor cina consta în câteva felii de pâine cu untură și încă ceva pe lângă. Totuși, nu doar am visat la o viață diferită. Oh, nu! Am vrut. Am avut întotdeauna, de la o vârstă fragedă, conștientizarea puternică, de neatins, că aceea nu era condiția mea. Am vrut roșii la cină chiar și iarna; îmi doream ananas și banane după prânz (mâncăruri scumpe care nu erau la îndemâna noastră la vremea aceea). Am vrut rochiile elegante ale doamnelor bogate. Am vrut să joc tenis. Dar nu au fost doar pretențiile capricioase ale unui copil dificil. În capul meu de copil, acea materialitate bogată pe care mi-o doream atât de mult era asociată cu acea categorie de oameni care participă cumva la o viață de zi cu zi în care există un simț natural al frumosului, un anumit nivel cultural, o educație și un mod de viață în care estetica lucrurilor se dizolvă și se amestecă cu estetica spiritului; unde gândurile, ideile și discursurile înalte pătrund în viața de zi cu zi. Cumva, nu mă simțeam aparținând lumii sărace a familiei mele.

Desigur, în zilele noastre, pentru noi toți, occidentalii bogați, este obișnuit să credem că eleganța, cultura, manierele politicoase, nu sunt neapărat apanajul exclusiv al unei clase sociale prospere și bogate. Cu toate acestea, este un fapt incontestabil că sărăcia, dificultățile economice și condițiile materiale precare fac mult mai dificil accesul la această clasă. Și asta este cu atât mai adevărat într-o comunitate săracă, cu un simț civic scăzut, cum era cea românească de atunci. În orizontul meu încă destul de limitat, a existat așadar o viziune oarecum clasistă a societății în care accesul la frumusețe și la lucrurile „înalte” era privilegiul clasei bogate (care era practic starea actuală a lucrurilor în Occident până la apariția globală a bunăstării în anii 1900).

Eram încă un copil (cam capricios, ce-i drept), și m-am convins că într-o viață anterioară trebuie să fi trăit într-o familie nobilă, într-un castel. Și l-am vrut înapoi. Împreună, desigur, cu toată lumea aceea înaltă și frumoasă, în sensul cel mai larg, de care soarta, cine știe de ce, m-a lipsit. Am avut noroc, pentru că natura (soarta, Dumnezeu, cum vreţi să-i spuneţi) îmi permisese să văd clar încă de la o vârstă fragedă ceea ce psihanalistul american Hillman numește „sămânţa”, ghinda, spune el, adică vocația noastră firească, acea înclinație firească pe care o avem încă de la naștere, ceea ce ne dorim cu adevărat și știm să facem, iar atunci când o facem, ne simțim în largul nostru.

Unii își descoperă vocaţia doar parțial, alții cu dificultate; alţii, niciodată, întunecaţi de sarcinile zilnice sau de prioritățile impuse de un sistem social la care aderăm împotriva voinței noastre, de multe ori inconștient: o caracatiță de care este foarte greu să ne desprindem, pe care este greu chiar să o conștientizăm. Astfel, puţini au norocul şi capacitatea de a-şi dezvolta propria misiune şi de a o face să crească, permiţându-i să devină stejarul în care fiecare ghindă poate evolua potenţial.

Impulsul meu a fost pentru mine, în primul rând, să mă ridic din acea lume de jos și să nu mă blochez într-o viață de zi cu zi săracă, mai ales în sens uman, cultural, emoțional, civic și, de ce nu, spiritual.

Cu siguranță, componenta genetică contribuie la definirea misiunii cuiva; și, la rândul său, acea sămânţă ne distrage atenția și concentrarea asupra anumitor circumstanțe ale vieții noastre, mai degrabă decât asupra altora. Nu era oare vitalitatea viscerală a tatălui meu până la urmă un strigăt disperat de dorință, o dorință de a fi la etajele superioare, de a accesa grădinile suspendate ale clădirii sociale? Tatăl meu iubea compania, îi plăcea să se înconjoare de prieteni cu care să petreacă și să se bucure să fie împreună. Deși emoționalitatea lui se revărsa adesea într-o impulsivitate pe care nu o putea controla, terminând uneori în izbucniri de violență gratuită, în interior era un om bun. Prea interior, din păcate. Dar el era lumea mea: dorința mea de viață se agăța de el, în ciuda tuturor. Deși era plecat, și nu ne mai căuta, cu încăpățânare, eu îl căutam și nu l-am urât. Daimonul meu (soarta, Dumnezeu, cum vreţi să îi spuneţi…) mă îndruma și mă instruia; ghinda mea căuta cu disperare apă să crească.

Sora tatălui meu (da, cea cu dintele sărit) a fost cea care m-a ajutat să termin liceul, cu ceva bani și cu multă încredere, ajutându-mă și să introduc pe ici pe colo, pe ascuns de la mama, vreun curs de artă cu care am încercat să privesc pe fereastra unei lumi ceva mai puțin murdare decât cea formată din cumpărături puţine și felii de pâine cu untură seara. Nu erau bani nici măcar pentru mâncare, darămite pentru cărți. Universitatea nu era pentru noi… Dar ghinda mea? Mătușa mea m-a ajutat cât a putut, iar eu m-am înscris la Facultatea de Economie din Cluj-Napoca, în ciuda uimirii mamei. Este de la sine înțeles că aceștia au fost ani grei și nefericiți, la propriu. Presată de prioritatea de a-mi finaliza studiile cât mai curând posibil și de a deveni independentă de o familie care nu m-a putut întreține, ambițiile mele artistice au trecut curând pe plan secund și nu m-am mai gândit la ele. Mintea mea nu s-a mai gândit la asta… subconștientul meu evident că da, în felul lui: instinctul meu știa foarte bine ce îmi place și ce nu. Dar la vremea aceea, nu știam încă să-l ascult.

După absolvire, câteva luni de experiență de lucru la o companie locală m-au convins să-mi fac bagajele și să plec în străinătate pentru a-mi lărgi perspectivele, a-mi cultiva abilitățile, a-mi alimenta ambițiile. Și cel mai important, a-mi câștiga existența.

M-am mutat mai întâi în Spania, unde nu am făcut mare lucru, și în curând în Italia. Aici, în ciuda suișurilor și coborâșurilor și a diferențelor semnificative de caracter, consolidez relația de cuplu care a început cu ceva timp înainte, în timpul primei mele experiențe de muncă în patria mea. Câțiva ani mi-am câștigat existența lucrând într-o companie financiară și am trăit lin în viața calmă de provincie a bogăției regiunii Lombarde din nordul Italiei. De-a lungul timpului, munca a ocupat din ce în ce mai mult spațiu în viața mea, care în general se derula fără prea multe semne de întrebare, sub hipnoza colectivă a săptămânii de lucru, a evadărilor de weekend și a vreo douăzeci de zile libere pe an.

În acest punct culminant, un eveniment neașteptat, și cu retrospectivă benefică, a schimbat situaţia. Firma la care lucram s-a închis brusc și m-am trezit acasă foarte rapid. A înfrunta brusc zile goale și tăcute a fost ca și cum ai ieși dintr-un vis și ai intra într-un coșmar. Sunetul unei zile la mijlocul săptămânii petrecut singur între pereții casei tale este atât de diferit de cel al unei sărbători! Paşii poștașului, trăncăneala copiilor care se întorceau de la școală, aspiratorul menajerei vecinilor nu făceau decât să facă mai evidentă tristețea acelei tăceri urbane și a acelui timp pe care nu știam să îl iau înapoi. Aveam un pian în sufragerie, dar nu știam să cânt. Să cânt la pian a fost unul dintre acele lucruri pe care mi-am dorit atât de mult să le fac când eram copil. Dar nu am făcut-o. Ce făcusem în tot acest timp? Ce am putut să fac? Ce nu știam să fac, dar am vrut? Aveam niște tablouri pe pereți. Acum aveam timp să fac și eu unul. Dar nu știam cum. Nu știam cum! Nici măcar pensule nu aveam. De ce? Am simțit aceeași furie pe care am avut-o în copilărie și mi-am dat seama că acum era momentul să iau totul înapoi. Totul. Din nou.

Am început un curs de pian și am învățat elementele de bază ale teoriei muzicii. În paralel, am început să merg și la cursuri de pictură și desen în zonă. Îmi plăcea muzica, dar în curând mi-am dat seama că era un munte foarte greu de urcat la vârsta mea. Pictura, pe de altă parte, mi-a oferit imediat o mare satisfacție și, iar în scurt timp am devenit un elev silitor al celor care mi-au fost maeștrii anilor care au urmat: Atelierul CreaArt al Cristinei Treccani, Amos Vianelli, Gabriella Piardi, Michela Bogoni.

Ghinda mea nu dispăruse, dar era pe cale să dispară. Am reluat udarea zi de zi, cu grijă şi dăruire. Încet, ca un om deshidratat care trebuie să înceapă să bea din nou, câte puțin. M-am apropiat de o dimensiune făcută din emotivitate și umanitate, intuiție, interese artistice. Și curiozitate pentru toate culorile lumii din jurul meu, exact ca atunci când eram copil.

Am o pasiune pentru pastelul pe lemn, tehnică pentru care am descoperit o înclinație și o familiaritate neașteptate. Lucrez și cu cărbune pe lemn și ulei pe lemn sau pânză. Subiectele variază de la reproducerea de fotografii, picturi sau peisaje naturale, până la creații personale.

Îmi place să produc serii mici de lucrări unite prin temă sau subiect, de la o afinitate tematică largă la o secvență hipnotică de variații asupra temei. Aceasta a dus la pastelurile care glorifică alimentele de bază ale civilizaţiei umane, reprezentate într-o atmosferă nostalgică de naturaleţe intimă ţărănească (pâine, bere, lapte, brânzeturi), sau la succesiunea chipurilor africane împodobite doar cu frunze şi fructe, care ne obligă să ținem cont de congruența substanțială dintre cele două dimensiuni aparent antitetice ale esteticii și spiritualității, pentru a ne aminti că, astăzi nu mai puțin decât ieri, forma este substanță.

Cu pianul, nu am progresat prea mult, dar suficient cât să o intrig pe nepoata mea care a început astfel să studieze regulat pianul de când avea doar patru ani. Și pentru mine este un rezultat fantastic!

Între timp, partenerul meu, care a fost întotdeauna sensibil la dihotomia dintre gândirea mental-rațională și gândirea emoțional-intuitivă, a început și el să se maturizeze și să devină conștient de un sentiment în creștere de nerealizare. Când devenim conștienți de o stare a lucrurilor la nivel interior și emoțional, pe lângă nivel mental și rațional, atenția noastră inconștientă este activată și devenim mai receptivi la situații, evenimente, oportunități din jurul nostru care pot avea o relevanță cu starea noastră. În urmă cu patru ani, cu puțin curaj și convinși că este momentul potrivit să ne ascultăm mai mult „intuiţia” decât „mintea”, fără să ne gândim de două ori am profitat de o ocazie care ne-a adus în Islanda. În decurs de o lună, am golit casa și am scăpat de trei sferturi din lucrurile pe care le aveam, dobândind un sentiment de regenerare și eliberare care ne-a uimit mai întâi.

Pornirea aproape de la zero în Nordul Îndepărtat a ajutat la rezolvarea definitivă a impasului prin deschiderea de noi perspective și conștientizare. Am dezvoltat și aprofundat interese în domeniul terapiei regresive și al reprogramării mentale, pe care acum le cultiv și le cultiv mână în mână cu interesul meu pentru pictură. Aici am luat lecții de la Guðfinna Hjálmarsdóttir (Litir og Föndur, Reykjavik). Peisajul specific islandez oferă o mare inspirație și scenarii unice și interesante. De la fereastra sufrageriei noastre, pot vedea apusurile de soare limpezi, portocalii, profunde, care se întind încet ca niște cearșafuri lungi peste orizontul din Reykjavik. Și, dacă au chef, zeii organizează o seară dansantă de aurore caleidoscopice deasupra capetelor noastre.

O altă piruetă profesionistă ne va duce în Finlanda peste câteva luni. Dar aceasta este o pânză încă de pictat…